Hestia , regina dacilor

“Hestia regina Dacilor în perioada matriarhatului  (ante 1900 î.Hr.)

În mitologie: Hestia sora cea mai mare a lui Zeus, Zeiţa Strămoşilor Geto-Dacilor. Trebuie reţinut faptul că Focul Sacru sau Focul Viu nu era altceva decât o imagine a Soarelui ceresc – Marele Zeu. Soarele de andezit de la Sarmizegetuza nu este altceva decât vatra altarului reginei Hestia (= Vesta), vatră pe care ardea focul nestins. De fapt, toate popoarele vechi, în special cele din zona geroasă, adorau Soarele ca prima zeitate. La Arabi Soarele era reprezentat ca zeiţa. În ceea ce priveşte Marele Sanctuar circular, dacic, aflăm că absida centrală avea „34 de stâlpi de lemn dispuşi în formă de potcoavă”, iar la mijloc „era vatra focului sacru”. După Palladio aflăm că ambele temple ale zeiţei Vesta de la Roma, aveau aceeaşi formă (de potcoavă). Este bine să se ştie sau să se reţină faptul că, cultul zeiţei Hestia în Grecia şi la Roma a fost dus de Traco-Daci, înainte de întemeierea acestui oraş peninsular. Cetatea dacică Helis este elocventă.

Lucrând la Dicţionarul istoric al localităţilor din Oltenia, am aflat în Izvoare privind istoria României, în Indice, între altele: „Hestia zeiţa ve-trei şi a focului, la geţi”. Aşa spune textual cercetătorul H. Mihaescu. Deşi, eu eram medievist, m-a interesat şi mi-a apărut o temă de lucru: „Perit-au Dacii?” Tema fusese deschisă în secolul trecut de marele Haşdeu şi de Eminescu, dar adepţii şcolii de la Blaj şi-au impus punctul lor de vedere. Cercetând textele greceşti, am aflat că zeiţa Hestia, ca fiinţă umană ar fi fost „regina a sciţilor = ΊστίηντήνΣκυθέων”, dar „în limba scitică, Histia se spune Tabiti”; „Zeus (Zεύς) poartă numele de Papaios” şi altele . Deci în limba scitică Histia se numea Tabiti, iar Zeus, Papaios s.a. În consecinţă, reiese că Hestia era de fapt fostă regină a strămoşilor Traco-Dacilor sau a Traco-Getilor. De aceasta ne încredinţează Diodor din Sicilia care a trăit după anul 21 î.Hr.. ταισeG .Acesta spune textual: „la aşa numiţii Geţi (), care se cred nemuritori, Zamolxis susţinea şi el că a intrat în legătură cu zeiţa Hestia, iar – la iudei – Moise, cu divinitatea căreia i se spune Iahve”. Evident că Sciţii veniseră peste Geţi, în actuala Dobrogea, şi împărtăşiseră credinţa acestora, în Histia, căreia Sciţii îi ziceau Tabiti. Infiltraţia Sciţilor ar fi avut loc în stepele nord pontice. După oarecare conflicte „se stabilizează în cadrul unei convieţuiri în care împrumuturile reciproce sunt tot mai vădite”. O influenţa mai mare se pare că a avut loc o dată „cu marea expediţie persană din 514-512 î.Hr.”, deci destul de târziu. Preot D. Stăniloae, un bun cunoscător al vechilor izvoare daco-romane, conchide că prin „calugari sciţi” trebuie să înţelegem „daco-romani”. Regina Hestia, zeiţa Geto-Tracilor, a trăit cu mult înainte de epoca patriarhatului, şi deci, cu mult înainte de Zamolxis. Datorită faptului că Tracii în general erau unul din cele mai numeroase popoare (după spusa lui Herodot), cultul zeiţei Hestia, zeiţa focului, s-a răspândit şi la popoarele cu care Geto-Dacii au venit în contact. Dar nu numai atât.

Poetul grec Hesiod a scris o carte Theogonia (Naşterea zeilor). „Haosul ce domnea în mitologie, haos provocat de nenumărate mituri contradictorii”, îl determină pe Hesiod să afirme că Hestia face parte din zeităţile Olimpului. După teogonia grecească, Hestia, care în realitate făcea parte din dinastia regală traco-dacă, primeşte nişte părinţi imaginari, după cum vom vedea. Cronos (Timpul) fiul lui Uranus (Cerul) a avut soţie pe Reea. Cu aceasta a avut copii pe: Hestia, Demetra, Hera, Hades şi Poseidon. Zeiţa Hestia ar fi avut şi un alt frate, Zeus. După aceeaşi legendă, Zeus „i-a încredinţat Hestiei, sora lui cea mai mare, focul”. Ea devenind astfel zeiţă a focului. Hestia era acum „cea dintâi copila a lui Cronos”. De acum „mai înainte de a se face vreun sacrificiu oricărui zeu, oamenii trebuiau să săvârşească o libaţiune, cinstind pe Hestia, sau focul ce urma să ardă jertfa”. La Daci, focul era fără jertfe. În comparaţie cu Afrodita, mitologia greacă spune că „doar Hestia, Atena şi Artemis erau netulburate de flacăra iubirii.

Iată că Hesiod, poet grec (în sec. VIII sau VII î.Hr.), „din haosul care domnea în mitologie, haos provocat de nenumăratele mituri contradictorii”, crează un arbore genealogic fictiv. El face din Hestia (regina geto-daca devenita după moarte zeiţa) o figură mitologică a Olimpului. Contribuie la aceasta faptul că majoritatea populaţiei, încă din timpul lui Hesiod, în spaţiul euro-afro-asiatic o formă marele popor al Tracilor, a cărui ramura principală era aceea a Geto-Dacilor, care se închinau Soarelui şi credeau în zeiţa focului. Tracii vorbeau aceeaşi limbă. Hestia era „o divinitate abstractă” şi „zeiţă focului vetrei (centrul cultului familial), apoi a focului, în general, venerata în toate casele”. În realitate, ea a fost o persoană fizică, regina a strămoşilor Geto-Dacilor, divinizata după moarte. Gnosticismul primar a introdus-o în temple, ca şi în Olimpul elin şi în Roma, fără să mai amintească de faptul că era o persoană reală, o strămoaşă a Geto-Dacilor. Grecii (Elinii) încercaseră să facă din Zamolxis un sclav al lui Pitagora. Dacă Herodot şi contemporanul sau Hellanicos (prima jumătate a secolului V î.Hr.) nu ar fi spus „mi se pare că Zamolxis a trăit cu mult înainte de Pitagora” şi „s-a întors în patria sa”, căci era trac, nu am fi putut identifica neamul din care Zamolxe a făcut parte. Pitagora şi elevii săi au preluat cultura Zamolxiana, fără să menţioneze acest fapt.

Alexandru Mitru, în lucrarea amintită, înşiră numele romane ale prin-cipalilor zei „elini”: Zeus – Jupiter, Hades – Pluton, Poseidon – Neptun, Hestia – Vesta, Demetra – Ceres, Hera – Junona, Atena – Minerva, Hefaistos – Vulcan, Ares – Marte, Apolo – Apolo, Artemis – Diana, Hermes – Mercur, Afrodita – Venus, Dionisos – Bachus.

Iată că Hestia de la Traco-Daci a trecut la Romani cu numele de Vesta şi „întruchipa focul”, o icoană a Soarelui ceresc. Ea este reprezentata plastic „uneori ţinând în mina sceptrul, emblemă a suveranitatii, cum poartă numai fraţii săi Zeus şi Hera”. În „statuia Giustiniani aflată într-un muzeu din Roma, o vedem pe Hestia sau Vesta învesmîntata într-un dublu hiton, cu falduri lungi, cu val pe plete şi pe umeri”. Autorul acestei opere este un sculptor de cultură greacă şi statuia poate să fi fost comandată de Iustinian, împăratul. Mentionam ca pe parcurs i s-au ridicat temple: una din rotondele din Dacia (sau poate mai multe) şi două (unul lângă templul Fortunei virile şi altul la 16 mile de Roma) în Italia. De altfel trebuie căutate legăturile dintre Sanctuarul rotund de la Sarmizegetuza şi templele închinate zeiţei Hestia (Vestă) din Roma şi împrejurimi.

A.D. Vasiliu scrie că statuile Hestiei „erau puţine la număr: una se afla la Prytanee în Athena; alta la Olimp, doua la Glaneos d’Argos; o alta de o artă remarcabilă la Paros; în sfârşit la Roma o statuie a Hestiei, opera celebră a lui Scopas. Vesta din palatul Iustinian, de o origine cu adevărat greacă, este cea mai bună dintre statuile zeiţei, care ne-a fost păstrată”. Despre aceasta am vorbit mai sus. Tot D.A. Vasiliu scrie că „Zeus a acordat Hestiei recompensa de a fi onorată în toate templele zeilor, adică să reprezinte focul sfânt care arde în onoarea divinităţii”.

Iată cum o persoană reală, regina Hestia, trece în domeniul fantasticului şi este divinizata pe zona Terrei menţionată mai sus. Sceptrul ce poartă Hestia în sculptură amintită, „Emblemă a suveranitatii”, este o dovadă că ea a fost în adevăr regina şi nu numai zeiţă a Geto-Dacilor, ceea ce mitologia greacă nu a înregistrat. Interesant de reţinut pentru istorie şi pentru istorici este ceea ce Hesiod (în sec.8-7) constată sau organiza pentru posteritate: Cea dintâi copila a lui Cronos a fost Hestia. Ea a fost sora cea mare a lui Zeus. Din opera lui Hesiod reţinem un fapt esenţial: Cel dintâi copil al lui Cronos a fost Hestia. Dar Hestia a fost regina strămoşilor Geto-Dacilor în perioada matriarhatului. Putem spune că indirect, începutul zeilor se face cu o persoană reală din lumea geto-dacilor. Aceasta duce la concluzia că după Hesiod, cel mai vechi nume după acela al lui Cronos şi Zeus, este acela al Hestiei, zeiţa focului. Aceasta regina-zeita a fost luată tacit şi trecută în Olimpul grec, ca de altfel toată cultura Traco-Dacilor. Nu se greşeşte deci, atunci când se susţine că Geto-Dacia a fost centru a ceea ce s-a numit „Vechea Europa”. Ceva mai mult. După ce Hestia (Vesta) a fost trecută în panteonul Olimpic, istoricii lumii vechi au făcut din legislatarul Geto-Dacilor, din Zamolxis şi din alte figuri de împăraţi, zei „autohtoni”.

Acesta ignorare a cultului Zeiţei Focului, a rolului lui Zamolxis de intermediar între divinitate şi om, a dus la concluzia eronată ca dacii ar fi fost politeişti. Repetăm: Zamolxis, regele Dacilor, a primit Beleaginele de la zeiţa Hestia, după cum la arieni, Zarathustra a primit legile „de la o zeitate bună”, iar Moise a primit Decalogul de la Iahve. Trebuie făcută o deosebire între θεός, Δαίμον şi Κοιγήν.

Arheologia daco-romana a ajuns la descoperirea unor statuete feminine, care ne încredinţează că, în perioada matriarhatului, statul strămoşilor Daco-Traci era condus de o femeie, ajutată de un sobor feminin.

În lumea terestră, care era trecătoare, cultul focului sacru era întreţinut în permanenţă, ziua şi noaptea pe sanctuarul care se afla şi la reşedinţa reginei Hestia, devenita pe parcurs zeiţa, ca şi în vetrele altarelor din marile centre geto-dacice, în care oficiau preotesele, ucenice ale Reginei-Fecioare. Focul sacru din vetrele terestre nu era decât o fărâmă divină din soarele uranic. Cercetătorul Petre David menţionează „peste o sută de vetre de foc dacice la Racatau”, în judeţul Bacău. Este vorba de vechea cetate Tamasidava, menţionată de Ptolomeu. Pe aceste vetre de foc se oficiau ritualuri legate de cultul lui Zamolxis, sau mai precis al reginei zeiţe Hestia. Chiar Sanctuarul rotund de la Sarmizegetuza „era închinat Focului sacru”.

La Traco-Daci, viaţa spiritelor eliberate de materie, adevărata viaţă eternă se desfăşura în Pliroma, în apropierea Soarelui, unde iarna nu era niciodată şi nici întuneric. Aici, gnosticii se bucurau de plenitudinea fericirii. Viaţa tereastra, trecătoare, se desfăşura sub influenţa celor 12 constelaţii zodiacale: Berbecele (martie), Taurul (aprilie), Gemenii (mai), Racul (iunie), Leul (iulie), Fecioară (august), Cumpănă (septembrie), Scorpionul (octombrie), Săgetătorul (noiem-brie), tapul-Capra (decembrie), Vărsătorul de ape (ianuarie), Peştii (februarie).”

Dumitru Balasa

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *