Mecanismului  respiraţiei , cheia relaxării
Înainte de a începe studiul diferitelor moduri de respiraţie, este nevoie de-a face o rapidă cercetare asupra mecanismului  respiraţiei. Respiraţia se efectuează prin mişcări elastice ale plămânilor şi prin deplasarea pereţilor laterali şi posteriori ai cavităţii  toracice în care sunt închişi plămânii. Toraxul este acea parte a  trunchiului cuprinsă între gât şi abdomen şi a cărui încăpere principală este ocupată în prima linie de inimă şi plămâni; ea este limitată de coloană vertebrală, coastele cu cartilagiile lor, sternul şi închisă în partea de jos cu diafragma. El este numit în mod general „piept.” El are forma apropiată cu a unui trunchi de con aşezat pe baza mare.

Coastele se desfac din coloana vertebrală; sunt în număr de 24, câte 12 de fiecare parte. Ele sunt legate direct cu sternul prin cartilagii, cu excepţia a două perechi inferioare, numite „coaste flotante” care au extremităţile lor anterioare libere. Coastele sunt puse în mişcare, în timpul respiraţiei, de muşchii numiţi „muşchii intercostali.” Diafragma, închizătoarea muşchiulară de care am vorbit deja, separă cutia toracică de cavitatea abdominală.

Când omul aspira , muşchii dilata plămânii, făcând astfel un gol în care aerul se precipită în virtutea unei legi bine cunoscută în fizică. În procesul respiraţiei, totul depinde deci de muşchii în chestiune, pe care vom putea, pentru mai multă înlesnire, să-i numim „muşchii respiratori.” Fără ajutorul acestor muşchi plămânii nu ar putea să se dilate. Respiraţia noastră va fi deci mai bună sau rea după uzajul ce vom face din aceşti muşchi. Dacă noi ştim să-i întrebuinţăm, vom putea atinge gradul maxim de expansiune al plămânilor şi vom introduce astfel în organism o cantitate maximă de oxigen.

Yoghinii deosebesc patru feluri de respiraţie (generale):
1. Respiraţia cu partea de sus a plămânilor
2. Respiraţia cu partea mijlocie a plămânilor
3. Respiraţia cu partea de jos a plămânilor
4. Respiraţia cu tot plămânul

Ne vom mărgini a da o idee generală a celor trei feluri prime rezervându-ne de a ne întinde mai mult asupra celui de al patrulea care constituie una din bazele pe care se reazemă ştiinţa respiraţiei.

1. Respiraţia cu partea de sus
Acest mod de respiraţie este cunoscut de lumea occidentală  sub numele de „respiraţie claviculară.” În acesta respiraţie, coastele, clavicula şi umerii sunt ridicaţi. În această mişcare, abdomenul este supt, tras înăuntru şi el exercită o presiune asupra conţinutului său, care la rândul său apăsa asupra diafragmei pe care o ridică în sus. Partea superioară a pieptului şi a plămânilor, care este cea mai mică, este singura întrebuinţată, rezultă de aici că în plămâni nu intră decât o cantitate foarte mică de aer. Diafragma fiind ridicată, nu se poate produce expansiunea în această direcţie. Un studiu chiar sumar, a anatomiei pieptului, face pe orice cititor să înţeleagă repede că acest mod de respiraţie determină un maxim de efort pentru a produce un minim de efect, care cheltuieşte o energie ce se pierde. Acest mod de respiraţie este frecvent la rasele occidentale, unde are numeroşi adepţi până la cântăreţi, preoţi, avocati, care ar trebui mai mult ca  oricine să caute a apăra organele lor vocale. Cea mai mare parte a bolilor căilor respiratorii pot fi atribuite direct acestui fel de respiraţie; vocile răguşite, slabe, ce se aud aproape peste tot n-au altă origine.

Multe persoane care practică acest fel de respiraţie, sfârşesc prin a contracta deplorabilul obicei de a respira pe gură. Dacă cititorul mai are încă câteva îndoieli asupra celor ce vom spune, să facă experienţa următoare: să dea afara tot aerul conţinut în plămânii săi, prin o expiraţie prelungită şi profundă, pe urmă stând în picioare, cu braţele atarnate în jos, să ridice umerii şi clavicula şi să aspire. Va constata în curând că, cantitatea de aer inhalată este cu totul insuficientă. Pe urmă, după ce a lăsat în jos umerii şi clavicula, să aspire complet şi profund şi va vedea diferenţa.

2. Respiraţia cu partea de mijloc a plămânilor
Acest mod de respiraţie este cunoscut de occidentali sub numele de respiraţie „intercostală.” Deşi mai puţin criticată ca prima, este mult inferioară respiraţiei claviculare, cât şi celei complete.

În respiraţia intercostală, abdomenul este tras înăuntru, supt şi diafragma ridicată; coastele sunt uşor ridicate şi volumul pieptului se găseşte foarte puţin mărit. Acest mod de respiraţie este foarte frecvent la persoanele care n-au făcut studii speciale asupra acestui subiect şi care-l consideră pe nedrept, ca pe cel mai bun mod cunoscut. Noi nu-l arătăm aici decât pentru cunoaşterea şi mai cu seamă pentru a atrage atenţii asupra insuficienţei lui.

3. Respiraţia cu partea de jos a plămânilor
Acest fel de respiraţie este mult preferabil celor precedente. În ultimii ani savanţii occidentali au arătat meritele sale şi le-au exploatat sub numele de” respiraţie abdominală”, „respiraţie profundă”, „respiraţie diafragmatică.” Ei au făcut ceva folositor,atrăgând atenţia publicului asupra acestui subiect atât de important al respiraţiei, căci graţie lor un număr mare de persoane au fost facute sa înlocuiasca această metodă. În acest timp, deşi savanţii occidentali au vorbit de respiraţia abdominală ca de cel mai bun mod de respiraţie cunoscut. Yoghinii ştiu că ea nu este decât o parte dintr-o altă metodă ce ei o întrebuinţează sub numele de „respiraţie completă.”

Să cercetăm diafragma. Noi am văzut că ea este un mare muşchi orizontal care separă pieptul de abdomen. În repaus, acest muşchi prezintă faţă de abdomen o suprafaţă concavă, adică că diafragma văzută din abdomen se aseamănă cu cerul văzut de pe pământ, adică ca o boltă. În consecinţă, partea diafragmei dinspre organele pieptului prezintă o suprafaţă bombată. Când diafragma intră în acţiune, aceasta convexitate se micşorează sau se lăsă în jos şi diafragma presează asupra organelor din abdomen, făcând ca pereţii laterali ai
abdomenului să se umfle.

În respiraţia abdominală plămânii au un joc mai liber decât în respiraţia claviculară şi intercostală; rezultă deci că cantitatea de aer inhalată este mai mare. Acest fapt a condus majoritatea savanţilor occidentali să vorbească şi să scrie despre respiraţia abdominală, ca de cel mai bun mod de respiraţie cunoscut: Dar yoghinii cunosc de multă vreme o altă metodă care-i este mult superioară. Inconvenientul tuturor celorlalte moduri de respiraţie, afară de „respiraţia completă” este că niciunul din ele n-au plămânii umpluţi cu aer în întregime; numai o parte a acestui organ este utilizată; în respiraţia claviculară este partea de sus, în cea toracică partea mijlocie şi o parte neînsemnată din cea superioară; în respiraţia abdominală sunt părţile inferioare şi mijlocii. Evident că toate modurile de respiraţie care întrebuinţează toată capacitatea plămânilor va fi mult mai de preferat acelora care nu utilizează decât o parte, căci ea permite de a absoarbe o mai mare cantitate ce oxigen şi de a
înmagazina o mai mare cantitate de prana. Respiraţia completă este considerată de yoghini ca cel mai bun mod de respiraţie cunoscut de ştiinţă.


4. Respiraţia completă

Respiratia completa reuneşte toate  avantajele celor trei respiraţii arătate mai sus, fără a avea inconvenienţele lor. Cu ea, aparatul respirator intră în acţiune în întregime, toate părţile plămânilor, toţi muşchii respiratori sunt întrebuinţaţi. Din ea rezultă un maximum de efect cu minim efort. Volumul cavităţii toracice este mărit în toate sensurile până la limitele sale normale şi fiecare dintre părţile aparatului respirator îndeplineşte normal funcţiunea sa.
Una din caracterele acestui mod de respiraţie este că el pune în acţiune toţi muşchii respiratori, mai ales acei care fac să se mişte coastele sunt mult întrebuinţaţi. Unii dintre aceşti muşchi menţin cu putere coastele inferioare în poziţiile lor în timp ce ceilalţi susţin coastele superioare şi că muşchii intercostali fac să iasă toate coastele în afară, mărind astfel spaţiul în care plămânii pot să se dilate. Mai mult, în respiraţia completă diafragma îşi îndeplineşte funcţiunea sa făcând maxim de serviciu. Rezultă din această acţiune combinată, a muşchilor intercostali şi a diafragmei, o dezvoltare maximă a cavităţii toracice. Dacă v-aţi dat bine seama de trăsăturile caracteristice a celor patru moduri de respiraţie ce vom studia, veţi înţelege fără greutate că respiraţia completă reuneşte toate avantajele celor trei şi că ea posedă în plus marele merit de a provoca acţiunea combinată a părţii de sus şi a părţii mijlocii a pieptului cu regiunile diafragmatice, care singure pot dezvolta ritmul normal.

Cum se obţine respiraţia completă a yoginilor : Respiraţia completă este baza fundamentală a întregii acţiune a respiraţiei;de asemenea cititorul trebuie să fie familiarizat cu acest fel de respiraţie dacă vrea să aibă tot beneficiul, ce-l poate aduce exerciţiile ce vom da mai jos. Să nu vă mulţumiţi a-l studia numai pe jumătate, ar trebui să lucraţi serios până ce practica respiraţiei complete a devenit pentru dumneavoastra natural şi obişnuit (obicei).  Această ucenicie va cere fără îndoială muncă, timp şi răbdare, dar rezultatele obţinute vor fi de aşa natură că niciunul dintre cititorii noştri nu va regreta osteneala sa. Noi insistăm de pe acum asupra nevoii de a poseda acest fel de respiraţie căci cititorul ar putea fi tentat de a-l neglija ca să treacă la alt exerciţiu care i s-ar părea mai atrăgător. Încă o dată, repetăm cititorului, începeţi cu începutul, nu
păşiţi mai departe decât când posedaţi serios principiile esenţiale şi veţi obţine rezultate surprinzătoare dar dacă veţi neglija fundamentul (temelia), tot edificiul vostru se va dărâma mai curând sau mai târziu.”

Noi credem că cel mai bun mijloc de a familiariza pe cititor cu practica respiraţiei complete a yoginilor, este de a-i da de la început câteva indicaţii ce privesc respiraţia însăşi, după care noi vom arăta exerciţiile destinate să-i dezvolte pieptul, plămânii şi muşchii respiratori. Înainte de toate, ţinem să spunem că  respiraţia completă nu este un lucru forţat sau anormal, ci din contră o reîntoarcere la natură.Ţinem să reamintim cititorului că în respiraţia completă, nu este indispensabil ca plămânii să fie complet umpluţi la fiecareinspiraţie; se poate aspira o cantitate mijlocie ce aer întrebuinţând metoda respiraţiei complete şi distribui acest aer, oricare ar fi cantitatea, la toate părţile plămânilor. Dar trebuie să practicaţi respiraţia completă de mai multe ori pe zi, de câte ori se prezintă ocazia, dacă voiţi a păstra organele respiratorii şi corpul întreg în stare de perfectă sănătate.

Simplul exerciţiu următor vă va da o idee de ceea ce este respiraţia completă:

1. Staţi pe scaun sau în picioare. Aspiraţi pe nări trăgând aerul încet şi într-un mod continuu. Umpleţi de la început partea inferioară a plămânilor, ceea ce se face prin acţiunea diafragmei umflând abdomenul care lăsând-o în jos, va exercita o uşoară presiunea asupra organelor abdominal împingând înainte pereţii interiori ai abdomenului. Pe urmă umpleţi partea mijlocie a plămânilor făcând să iasă în afară capetele inferioare, sternul şi pieptul. În sfârşit, umple i partea superioară bombând partea de sus a pieptului şi ridicând în afară cele şase sau şapte perechi de coaste superioare. Spor!

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *