“Mitul ancestral al întemeierii Statului dac, ne duce în perioada matriarhală şi este legat de un personaj feminin. Numele acestui personaj a fost Dacia, devenit Dochia, probabil sub influenţa Sfintei Evdochia, gr. Evdokia=bunăvoinţă (în perioada creştină). Dochia, Doche, Dacia, Doichie, Docuta = Dochita, Dochiana, Dochina, μος =kGhita. Masculin: Evdochim (gr. Εuδό stimat) cu afereza Dochim, Dochiam, Dochiu, Ghiţă, Docan. Alt nume: Evdoxie = celebru, glorios. În limba dacă Dacia se pronunţa Dochia, după cum Traian se pronunţa Troian. Zarathustra în greacă Zoroastru = azo. Este un proces fonetic de care trebuie să ţinem cont.

Sf. Evdochia a fost martirizata la începutul Creştinismului. Sinaxarul precizează că ea a vieţuit în provincia Liban, în Frigia, în timpul împaratului Traian. Martiriul ei a avut loc în timpul împăratului Hadrian, urmaşul lui Traian. Între etnonimul Dacia (Dochia) şi Sf. Evdochia este numai o legătură fonetică. Pe parcurs ele au devenit identice. Onomasticul Dacia este, aşa cum am spus, destul de vechi. În epigrafie apare în veacul al IV-lea î H., la Atena (muzeul-ernikon) într-o inscripţie funerară, pe o lespede de marmură. Ea menţionează o femeie cu numele „Alexippa Dokia”.

Baba Dochia (Dacia) a fost o realitate umană în perioada matriarhatului. Etimologic, cuvântul baba este străvechi traco-dac. Are ambele genuri, masculin şi feminin: Baba Novac (Ion Georgescu, Baba Novac) şi Baba Dochia. În Basarabia se întâlneşte „Baba Marta” în care s-a recunoscut „numirea lunii martie”. În Muntenia, Oltenia şi Ardeal sunt 9 babe (1-9 martie), pe când în Moldova şi Basarabia sunt douăsprezece babe. Zilele se numesc „zilele babelor”.G.

Calinescu considera că „întâiul mit”, simbolizând „constituirea însăşi a poporului român” este mitul Traian şi Dochia răspândit de Asachi. Din mitul păstoritei „Dochia sau Dachia”, fiica lui Decebal, „Asachi şi alţii, Eminescu îndeosebi, au realizat pe această temă, mitologii poetice privind naşterea poporului român”. Medicul Dioscorides amintea plantă medicinală dedeţel, pe care Dacii o numeau υα)idacina (Δάκ. Un important studiu analitic intitulat de Ion Coja, Riscu-rile hipercorectitudinii, tratează tema Traian şi Dochia. Chiar dacă o fiică a lui Decebal ar fi purtat numele de Dochia, mitul Baba Dochia este mult mai vechi şi poate fi pus în legătură cu numele matriarhal al Dacilor. La rândul lui, numele matriarhal al Dacilor trebuie pus în legătură cu vechiul termen indian Dachsina = focul ceremoniilor şi cu numele Daksa, cunoscând că focul era adorat de strămoşii Dacilor, în matriarhat, cum am arătat mai sus, când am vorbit de regină Hestia ίαts(grec. έ = fochist, care are grijă de foc). Pe parcurs pentru genul masculin apare cuvântul moş, care înlocuieşte pe cel de baba.

În comună mea natală, în urmă cu 70-80 de ani, baba, era bunica, mama tatii sau mama mamii. Masculinul baba s-a generalizat sub numele de moş, care de asemenea este un cuvânt traco-dacic. El a circulat alături de masculinul baba, babac. Cuvântul baba, îl au şi turcii, dar cu sensul de tata. De la traci a fost luat cuvântul baba de popoarele slave. Cercetătorul Cristian Ionescu scrie că „babele au probabil la origine vechi credinţe păgâne, legate de ciclurile vege-tatiei, de fenomene atmosferice şi astronomice” Circulaţia, care pe teritoriul Daciei nord-dunarene, apare în două forme distincte între genul masculin şi genul feminin: moşul şi baba, ne întăreşte în convingerea că originea cuvântului baba este în fondul lingvistic daco-roman ce s-a dezvoltat în vatră a ceea ce s-a numit de cer-cetatori „Vechea Europa, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală”, care precede „cu câteva milenii pe cea sumeriana”. De altfel, chiar bogăţia de toponime în legătură cu cuvântul baba dovedeşte autohtonia cuvântului baba, alături de cuvântul moş, la Daco-Romani. Vorbind de „baba”, ne vine în minte masculinul moş, moşneag, ca şi derivatele: moşnean, moaşa, moşoaia, muşuroi, moşie; toponimele: Mos-Coman (judeţul Ialomita), Vârful Moşiilor (şi Vârful Moşilor, munte în judeţul Bacău), ca şi Viaductul Moşu, de la Porţile de Fier. Însăşi vechimea multi-milenara a străbunei Baba Dochia (Baba Dacia) precizează fondul lingvistic căruia îi aparţine cuvântul baba. Dochia este, aşa cum am mai spus, o pronunţie traco-dacica a numelui Dacia, aşa cum Troian este forma antroponimului Traian, în limba rustică. Dada = sora mai mare în Tracia, şi Doda în Dacia nord-dunareana. Ptolomeu, pe la mijlocul secolului II, d.H., în lucrarea sa Îndreptar geografic, înre-gistreaza între oraşele din Dacia, Dochidava (Δοκίδαυα), cetatea Dochiei (nu a Dachiei!). În indice se specifică „Decidava, localitate în Dacia de miaza noapte”.

Baba Dacia (Baba Dochia) a fost o persoană reală. Ea a dat numele statului organizat de ea, care în epoca matriarhatului, apare în istoria antică, universală, sub numele de Dacia. Pe parcurs, după secole şi milenii apare „mitul Babelor”, 3-7, 9-12 şi chiar mai multe.. La crearea mitului a contribuit numărul cojoacelor pe care Baba Dacia sau Baba Dochia, mergând cu caprele (sau cu oile) la munte „ca să facă brânza”, părându-i-se că a trecut iarna, a lepădat în fiecare zi câte un cojoc. Povestea celor nouă cojoace ale babei este mai frecventa. După ce Baba Dochia a aruncat toate cojoacele, a dat un ger napraznic şi păstorita, Baba Dochia, a îngheţat cu oile sau cu caprele ei. Pentru că mitul prevestea fertilitatea anului respectiv, o primăvară, o vară sau o toamnă bună (zilele de 1-3 martie), când este vorba de mai multe babe, mitul a făcut din fiecare zi (1-9 sau 1-12 martie) câte o babă, pe care fiecare băiat sau fata, bărbat sau femeie şi-o alege anticipat că să vadă ce noroc are. Dacă ziua (babă) aleasă este o zi frumoasă, respectivul va avea parte de noroc etc. Cel dintâi cercetător care a studiat temeinic mitul Baba Dochia, a fost ostracizatul Nicolae Densusianu. În lucrarea sa fundamentală şi indispensabila oricărui cercetător istoric, Dacia preistorica, are două capitole esenţiale: „Rhea sau Mama-Mare adorata sub numele de Dacia, Terra Dacia şi Dacia Augusta”, şi „Rhea sau Mama-Mare cu numele de Dochia şi Dochiana în legendele romane”, cu o bogată bibliografie documentara. Interesant, îndeosebi, este faptul că mitul Baba Dochia a fost dus de Traco-Besi până în Liban, patria Sfintei Evdochia. N. Densusianu precizează că „legendele romane despre îngheţarea şi pietrificarea în munţi a Babei Dochii sunt în fond identice şi se reproduc la aceeaşi epocă cu legendele despre statuile Niobei, Aradnei şi a Vinerii din muntele Libanului care, toate, reprezentau, de fapt, numai nişte simulacre arhaice ale Mamei-Mari”.  Tot Densusianu spune ca „munţii ce despartesc tara Moldovei de ţară Ardealului sunt numiţi de popor Munţii Ceahlăului ori Munţii Dochiei, fiindcă, după cum spune o tradiţiune, Dochia seade în Ceahlău”. În legătură cu matriarhatul trebuie pus mitul amazoanelor, care erau de neam trac.

În legătură cu mitul Dochia, cercetătorul Romulus Vulcănescu, menţionează „doua secvenţe epice”. Prima legendă susţine că Dochia, fiica regelui Decebal, a înaintat în fruntea unei oştiri spre Sarmisegetuza, în ajutorul tatălui ei asediat în cetate. Ea a fost „înfrântă de armata lui Traian”, a fugit cu resturile oastei în munţi, spre răsărit. Acolo s-a rugat la Zamolxe „să nu o lase să fie pângărita de împărat. şi atunci Dochia a fost prefăcută într-o bătrână ciobăniţa, cu câteva oi lângă ea”. Traian trecând pe lângă ea a întrebat-o dacă a văzut prinţesa dacă. şi Dochia i-a arătat spre miazăzi. Împăratul a luat-o în goana într-acolo, şi Baba Dochia a rămas stăpână pe ţinutul acela, şi de atunci poate mai trăieşte încă în munţi”.

A doua legendă (citată de Densusianu, Vulcănescu), este cea relatată de Dimitrie Cantemir, în legătură cu Ceahlăul. „Drept în vârf se vede o statuie străveche, înalta de cinci coti, înfăţişând, de nu mă înşel, o bătrână cu douăzeci de mioare, din a cărei parte firească (organul genital) curge într-una un izvor nesecat de apă. Într-adevăr, este greu de spus dacă natura a vrut să-şi arate aici jocul sau dacă statuia a fost lucrată de mâna unui artist dibaci. Căci statuia aceasta nu sta pe nici o temelie, ci este crescută şi legată strâns de celelalte stânci, dar cu pântecele şi spatele slobode; şi chiar dacă ai vrea să crezi că încheieturile au fost umplute cu un văr făcut cu multă iscusinţă – şi noi bucuros am spune-o – asemea descoperiri ale celor din vechime s-au pierdut cu vremea, totuşi nu-ţi poţi închipui lesne în ce fel a fost adusă apa prin picior, în partea firească, fiindcă nicăieri împrejur nu se văd urmele vreunui izvor sau ale vreunei albii. Pe semne că de aceasta s-au folosit paginii pentru slujba religioasă”.

          Marele dicţionar geografic al României, înregistrează: „Dochia, stâncă, reprezentând o figură omenească, în grupa muntelui Ceahlăul”. Gh. Asachi aflase că această piatră este „chipul antic al Dochiei”. La o prăvălire, „partea de sus care înfăţişa capul, umerii şi sânul s-au spart şi se vede zăcând în oarecare depărtare . Alte pietre de asemenea aglomeratice, ce închipuiesc oile Dochiei zac împrejurul acestui chip”. Amintim că în judeţul Mehedinţi, în hotarul Schela Cladovei, se afla „vârful muntelui Babele”, tot în legătură cu „o babă Dochia”, care după ce a luat pe ea „nouă cojoace”, a plecat cu oile la munte. Încălzindu-se, ea a lepădat cojoacele pe rând „până a rămas numai cu unul. Pe urmă s-a pus un ger tare, de îngheţau lemnele şi plesneau pietrele”. Astfel a îngheţat şi Baba Dochia şi feciorul şi oile, prefăcându-se în sloiuri de piatră, „şi se află până în ziua de astăzi”. Legenda Babei Dochia se păstrează şi la romanii macedoneni. Aceasta duce la concluzia că este vorba de aceeaşi mamă comună de la care marele regat şi-a luat numele de Dacia sau chiar Dochia. şi Romulus Vulcănescu spune că „statuia înconjurata de pietrele care semnifica oile ei este după legenda mitica moldoveană, închipuirea Babei Dochia, împietrita de zeul meteorologiei populare”.

Craiul Sarmis în Getia. În poezia Sarmis, Eminescu, aduce în faţă o luntre ce poartă o pereche,

Pe Sarmis, craiul tânăr din Getia cea veche,

Mireasa-i în picioare,

frumoasă ca o zână,

stătea, pe-a lui umăr îşi sprijinea o mână”.

În final aminteşte „caii albi ai mării şi zimbrii zânei Dochii”. A se vedea şi Olivia Babu-Buznea, Dacii în conştiinţa romanticilor noştri. Din perioada matriarhatului, datează „mitul tracic al amazoanelor de pe malul Dunării”, citat de Haşdeu. Amintim tot aici ca un dialog „atribuit lui Platon vorbeşte prin gura lui Socrate, despre nişte table triunghiulare, de aramă, aduse la Delos de fecioarele hyperboreene Opis şi Hekaerge, cu conţinut escatologic”. Despre Hyperborreeni a scris Diodor de Sicilia .”

Dumitru Balasa