Sanctuare

 
“În partea de est a judeţului Gorj, la mică distanţă de Baia de Fier, se afla pârâul Galbenul. Pe dreapta lui se afla una din cele mai frumoase peşteri din ţară. Din 1962 a fost iluminată electric. „Dovezi, privind locuirea peşterii, datează din paleoliticul inferior, aşa cum atesta” descoperirile arheologice. „În 1952, în peştera s-a descoperit un craniu” şi alte fosile. „Se considera că acestea aparţin unei femei în vârstă de 40-50 de ani, de tip Homo sapiens fossilis, care a trăit pe aceste meleaguri în urmă cu circa 29.000 de ani”. A fost numită de unii cercetători „Peştera Muierilor”, ceea ce modifică sensul etnoistoric al toponimului. Spun aceasta deoarece coloana vertebrală a unui deal ce porneşte din muntele Păpuşă şi străbate vechiul plai Vâlceanul, plasa Amaradia şi plasa Gilortului, „se termină aproape de Dunăre, dincolo de Locusteni, judeţul Dolj”, şi dealul acesta se numeşte „Dealul Muierii”. El serveşte (se spunea în 1901) „de drum mocanilor ce cobor cu oile de la munte pentru a evita trecerea râurilor, care în general primăvara sunt crescute”. Tot în anul 1901 se menţiona că „în partea despre comună Saca se află nişte ruine, într-o poiană zisă Cetatea”. Legenda spune că nişte jefuitori prădau populaţia „şi mai cu seamă femei. Ele s-ar fi decis ca să se înarmeze cu ce or putea şi au izbutit a-i goni în toată lungimea acelui deal, până i-au trecut spre Craiova, iar dealul de atunci încoa s-a numit Dealul Muierii”. Pe acest parcurs s-a înregistrat „Dealul Muerei”, pădure în comună Negoesti (judeţul Dolj), „Dealul Muerei”, deal comună Zaicoiul, Tălpaşul, Veleşti etc. Adăugăm aici legenda întemeierii aşezării numită tara Vrancei. Ea ar fi fost întemeiata de „Baba Vrâncioaia”, care avea 7 feciori. Această tradiţie simbolizează „o veche confederatie cu caracter matriarhal”. Paul Decei aminteşte „Poiana Muierii, loc de vechi nedei”. D.Frunzescu înregistrează în Gorj „muntele Poiana Muierii” din care izvoreste Lotru. Toponimele acestea, ca şi altele: Muerusul (în judeţul Bacău), Valea Muierii (în fostul judeţ Vlasca), Muerestile (de Sus şi de Jos, în judeţul Vâlcea); Muerisul (sat în comună Găeşti, judeţul Dolj), unde în 1901 se menţiona că „se văd ruine dintr-o veche cetate romană (?)”, dar „ţăranii dinprejur numesc acest loc Cetatea Muerei”; cătunele „Valea Muierii” şi „Valea Muierii de Jos” (din comună Melineşti, judeţul Dolj), toate acestea pledează pentru perioada matriar-hatului, când o „muiere” (cuv. Dacic; lat. mulier), zeiţa Hestia – re-gina – sau o urmaşă a ei îşi avea reşedinţa în această cetate şi se retrăgea împreuna cu tot sfatul ei, în Peştera Muierii, unde îşi avea ascuns tezaurul. Fac această afirmaţie, deoarece la câţiva kilometri mai spre est este peştera Polovragi, unde tradiţia fixează „locuinţa subterană” a lui Zamolxis.

Oricum, „Peştera Muierii”, „Dealul Muierii”, ca şi „Cetatea Muierii”, păstrează în limba daco-romana amintirea multimilenară a epocii matriarhatului în spaţiul carpato-danubia-no-pontic şi ne încredinţează că Hestia a fost în adevăr regina Dacilor în perioada matriarhatului, cu mult înainte de Zamolxis. Muntele Bătrâna (feminin), cu Peştera Obârşiei sau Izvorul Ialomiţei (judeţul Dâmboviţa), în care legenda spune că Dacii s-au ascuns de multe ori, ca de altfel în toată mulţimea peşterilor aflate pe teritoriul Daco-Roman, ne încredinţează că aici, viaţa şi civilizaţia umană şi organizarea regală apare în adevăr din cele mai vechi timpuri. Desenele rupestre şi semnele grafice evaluate la o vechime de multe mii de ani, sunt o dovadă peremtorie în favoarea acestei splendide concluzii. Din cele citate mai sus, reiese clar continuitatea documentată toponimic din perioada matriarhatului până în prezent.

În perioada matriarhatului (ante 1900 î.Hr.), regina Hestia, sau o urmaşă a ei, o „muiere”, a rezidat în vreuna din cetăţile Daciei, şi s-a adăpostit în vreuna din peşterile acestei ţări şi acesta este un motiv în plus ca să înţelegem, după circa trei mii de ani, de ce Peştera Muierii (cu urme de vieţuire din paleolitic) de la poalele Vâlcanului, de ce Cetatea Muierii, de ce drumurile, pe care coborau oierii spre Dunăre, se numeau ale „Muierii”, nu ale „Muierilor”. După consacrarea cultului matriarhal al reginei Hestia, o fecioară – mare preoteasă – se va fi retras în grota de la Deva, sau în alt loc, aşa cum etnoistoria ne încredinţează. Pe parcurs a început perioada patriarhală. Locul femeilor regine l-au luat bărbaţii. Focul sfânt a fost întreţinut de marii preoţi, dar şi de preotese.

Mircea Eliade nu vorbeşte de regină Hestia, ci numai de o zeiţă Hestia. În lucrarea sa capitală, în „Tabloul problemelor”, la „Biblio-grafii critice”, despre Hestia scrie numai câteva rânduri pe care le citam întegral: „Ea este aproape lipsită de mituri, dar prezintă o anumita importanta rituală pentru că ocroteşte căminele, domestice sau publice. Homer îi ignoră numele, dar Hesiod o proclama fiica cea mai mare a lui Cronos şi Rhea. Hestia este o zeiţă fecioară şi «sedentara», prin excelenţă; ea nu părăseşte niciodată «înaltele lăcaşuri ale zeilor nemuritori». Solidara etimologic cu zeiţa latină Vesta, ea întruchipează sacralitatea focului, ceea ce explica probabil caracterul său abstract. Numele sau a fost derivat de la o rădăcină indo-europeana, însemnând «a arde». Dar e la fel de posibil ca, cultul Hestiei să prelungească un cult prehellenic al căminului” cf. Gh. Picard, Leş religions préhelleniques, p. 24. Tot ceea ce citează el, de fapt, este părerea altora. Fără să cred că Hestia ar prelungi un cult prehellenic al căminului, cred că este pentru prima dată când în vatră a ceea ce numim „Vechea Europa”, o regină devenită apoi zeiţa, organizează cultul focului. Numele zeiţei Vesta nu este decât un omonim firav diferenţiat şi pornind din aceeaşi vatră a „Vechii Europe”.

La Romani, care au avut legături de sânge cu Geto-Dacii, Hestia, devenita după moarte zeiţa, se numea Vesta, iar fecioarele care îngri-jeau focul sacru se numeau vestale. O vestală a devenit şi Rhea Silvia, sora lui Numitor la latini. Vestalele trebuiau să rămână fecioare toată viaţa, după ritualul consacrării. Si totuşi, Rhea Silvia a devenit mama celor doi copii gemeni, Romulus şi Remus, crescuţi după legenda de o lupoaică. Romulus este ziditorul cetăţii Roma şi de acum se intensifica legăturile frăteşti între Daci şi Romani. Ceva mai mult. În Legendele Olimpului, capitolul „Aventuroasa călătorie a lui Enea”, se menţionează că Numitor a fost doborât de fratele său, prinţul Amuliu. „şi fiindcă Numitor avea şi o copilă Ilia, prinţul Amuliu a trimis-o în templul Hestiei, preoteasă”. Totuşi din ea s-au născut cei doi gemeni, Remus şi Romulus, care după legendă ar fi fost crescuţi de o lupoaică. Ca vestala a primit numele de Rhea Silvia. În felul acesta strămoşii Romei sunt legaţi de templul zeiţei Hestia, fostă regină a strămoşilor Geto-Dacilor (a se vedea şi Eneida). În ceea ce priveşte organizarea administrativă, Dacii încă în timpul Hestiei constituiau un mare regat condus de femei, regine. A doua fază a formei administrative începe înainte de Zamolxis, când Dacii trecuseră în perioada patriarhatului şi la conducerea statului veniseră regi bărbaţi, daci. Stim precis ca la conducerea statului dac era acum un rege.”

Dumitru Balasa